O, Doamne mare, când privesc eu lumea Ce ai creat-o prin al Tău Cuvânt, Și ființele ce-mpodobesc natura, Cum le-ntreții cu brațul Tău cel sfânt:
/: Atunci Îți cânt, Măreț Stăpânitor: "Ce mare ești, ce mare ești!" :/
Privirea când mi-o-nalț și văd minunea, Mulțimea astrelor ce-alerg pe cer, Mărețul soare, cât și blânda lună, Ca mingi de aur plutind prin eter.
Când întâlnesc pe Domnu-n Cartea Sfântă Și când zăresc mulțimea de-ndurări, Pe-ai Săi aleși cum i-a iubit întruna Și i-a condus prin binecuvântări.
Și-L văd pe Domnul pe pământu-acesta, Ca serv, dar plin de dragoste și har; Zăresc în duh amara-I suferință Și mântuirea ce mi-o dă în dar.
Când mă apasă sarcini mari și grele, Când sufletul mi-e trist pân' la mormânt, El se apleacă plin de mângâiere, Mă face liber de orice legământ.
Când Domnul Sfânt va reveni-n mărire Și când voi sta uimit în fața Sa, Eu voi striga în sfântă adorare: "Ce mare ești, ce mare-i slava Ta!"